Acum 309 ani, pe 6 octombrie 1711 – Nicolae Mavrocordat urca pe tronul Moldovei.

Cu el începea, în Principate, epoca fanariotă.

În mod tradiţional, epoca fanariotă începe în 1711, pentru Moldova, şi în 1716, pentru Muntenia, cu domniile succesive ale lui Nicolae Mavrocordat.

Între 1711 şi 1716, se petrecuseră evenimente foarte grave, atît în Moldova, cît şi în Ţara Românească.

În 1711, Dimitrie Cantemir, pe care turcii, crezîndu-l credincios lor, îl puseseră pe scaunul Moldovei cu puţin timp înainte, prevăzînd războiul împotriva Rusiei, semnează cu Petru cel Mare un adevărat pact de alianţă şi de protectorat, înfrîngerea de la Stănileşti — cu greu de închipuit pentru armatele care-l învinseseră nu demult pe Carol XII la Poltava — spulberă speranţele lui Cantemir şi îl silesc să se exileze în Rusia.

Exil pe care-l îndură cu greutate, deşi va fi ţinut la mare cinste şi va avea răgazul să-şi isprăvească unele lucrări ca Istoria creşterii şi descreşterii imperiului otoman, sau Descrierea Moldovei, care, timp de peste un veac, îi vor asigura o celebritate europeană.

Mai puţin norocos decît el, Constantin Brîncoveanu, care se menţine pe tronul Ţării Româneşti douăzeci şi cinci de ani, datorită iscusinţei şi generozităţii lui, dar pe care turcii, după fuga lui Cantemir, îl bănuiesc de uneltire cu ruşii şi cu imperialii, este decapitat la Constantinopol, în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu boierul Ianache Văcărescu.

Vărul său, Ştefan Cantacuzino, care dăduse o mînă de ajutor ca să-l piardă, şi care-i urmează la tron, este şi el decapitat, după doi ani, împreună cu tatăl său, eruditul stolnic Constantin Cantacuzino, şi cu unchiul său, marele spătar Mihai Cantacuzino.

Poarta şi-a pierdut încrederea în domnitorii autohtoni. Pe viitor, domnii ţărilor române nu vor mai fi aleşi, ci numiţi direct de către Poartă, primii beneficiari fiind feciorii lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.

Din 1711 pînă în 1821, treizeci şi unu de domni fanarioţi, făcînd parte din unsprezece familii, se vor urca, de şaptezeci şi cinci de ori, pe tronul celor două ţări. Vor aduce cu ei moravurile din Fanar, în care se întîlneau cîteva tradiţii bizantine şi multe apucături turceşti. La Bucureşti şi la Iaşi, la curte şi în rîndul boierimii, treptat, portul şi obiceiurile se orientalizează. Pentru călătorul apusean, la sfîrşitul veacului al XVIII-lea, Moldo-Valahia înseamnă intrarea în Turcia — sau, dacă vine dinspre Răsărit, înseamnă că nu a ieşit încă din Turcia.

 

Se ştie oare că, de pildă, cea dintîi Biblie tipărită cu litere arabe pentru creştinii din Siria a fost scoasă, în 1711, datorită generozităţii lui Brîncoveanu?

 

inspirat de NEAGU DJUVARA – ÎNTRE ORIENT ŞI OCCIDENT – Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.